Scrisoare cu destinatar: eu... tu.

Momentele care au potențialul să te „miște”, dar lipsite de lucru mecanic* sunt momentele care te duc cel mai departe. Recunosc, în schimb, coarnele ipotetice pe care le port spășită (deja). Astfel, prinsă în propria-mi spirală consum energie și în fond... căldură. Devin rigidă, aspră, dură, dificilă.

Așează-te! Încăperea în care te afli este un paralelipiped dreptunghic. Din locul în care privești poți urmări întreaga suprafață a sa. Pereții sunt albi, lipsiți de ferestre. Scaunul pe care stai așezat are patru picioare și este în întregime alb. Singura pată de culoare ești tu. Rectific, nu ești o „pată”, ești punctul proxim*.

            Însă scopul nu este să rămânem nemișcați (de ce nu inerți), nici chiar să opunem rezistență, ci să acționăm cu o forță*.

            În mâna dreaptă ai o minge pe care o plimbi între degete, până hotărăști să o lovești de perete. Mingea capătă astfel o direcție și se deplasează pe acea direcție cu viteza x, apoi lovește peretele, podeaua (albă) din fața lui și se îndreaptă spre tine. Tu o prinzi sau nu.

            Astfel, acțiunea naște o reacțiune. Am înțeles acest fenomen, observând reacțiile, recunoscându-le existența, iar mai apoi așteptându-le.  Într-un cadru spațio-temporal nesemnificativ, urmăream forța depusă de mine și o verificam privind o peniță moale ce-mi ghida mișcările. Mai apoi, așteptam răspunsul.

              „Mingea se îndreaptă spre tine” este incorect exprimat. Mingea urmărește o traiectorie nedefinită, suma unei forțe gravitaționale și a uneia normale. Tu, însă, prin propria-ți determinată* poți intersecta traiectoria mingii și astfel, să modifici cursul. Și în continuare, prinsul sau scăpatul mingii să rămână o necunoscută.

            Dintr-o dată ipostazele se schimbă, căci nu mai sunt expeditor, ci brusc, destinatar. Și răspunsul poate fi oricum: pozitiv, negativ, mișcat de mesaj, afectat sau inspirat de acesta, motivat sau resemnat. Acesta nefiind în concordanță cu eforturile depuse de mine, ci rezultatul unei interpretări.

            Fizica este cea care ne spune că energia se conservă. Astfel, prinsul sau scăpatul mingii nu este sfârșitul, în fond nici nu există un sfârșit care să capete o formă materială. Întregul proces se păstrează ca vidat sub forma unei intenții: intenția de a rămâne așezat, de a arunca mingea și de a schimba sensul ei.

            Pot arunca mingea, o pot prinde, o pot urmări cum îmi cade și se dezumflă la picioarele mele, cum imediat ce o arunc este mai mică sau cum de fiecare dată ce o arunc se uzează ireversibil, o pot urmări tăcut și chiar să mă întreb: „de ce aveam o minge în mână?”, „cum a ajuns acea minge în mâna mea?” sau „de ce am aruncat-o?”. Și mingea la rândul ei să-mi influențeze deciziile, poate chiar să le încețoșeze, să-mi provoace anxietăți, să sară mai amplu decât era scontat, să spargă peretele în care am aruncat-o sau să mă lovească animalic. Și în prezența sau absența oricărui scenariu, recunosc și accept o singură constantă*: eu. Iar eu aleg să mă ridic de pe scaun.