Redefining myself

 
Priveau în poze vechi și mi s-a spus că am rămas aceeași, același zâmbet, aceeași gură cu același zâmbet, același nas cârn, același păr blond, roșcat, albastru, verde lung, aceeași voce, și totuși cred că mi-a mai crescut părul, că am mai scăpat de coșuri, că am învățat cum și când să zâmbesc și nădăjduiesc că m-am schimbat în bine, în mai mult. Să privesc cu ochii de acum pe cea care trăia acum doi ani în pielea mea cred că m-ar bucura: ce gânduri nu mă lăsau să dorm noaptea? Eram fericită? Și am ajuns să mă întreb pentru că pe spatele pozelor e suprafață albă, iar fața mea e aceeași în toate pozele: chip vesel... copil. Am făcut-o, m-am prezentat și chiar dacă pueril, v-am spus cine eram în acel moment, iar o parte din mine va rămâne aceeași pentru totdeauna. Schimbarea e constantă și inevitabilă, chiar dacă de neobservat în poze.
 

 Redefining myself (using colours) 

 V-am spus că mi-era frică de paianjeni? Odată cu mine au crescut și fricile și coșmarurile mele, din păcate. Mi-e frică, dar frica, la fel ca durerea, mă ține în viață.
Poate optimismul care-mi curgea prin vene acum doi ani, vine acum în doze bine măsurate. Poate sunt fericită, dar poate pot fi și tristă în același timp. Nu m-am oprit din râs, chiar dacă acum râsul meu a devenit ceva mai calculat. Și nu m-aș mai numi optimistă, cum nu m-aș numi nici pesimistă. Sunt o realistă.
Și n-am plimbat cârtițe pe stradă, cum promiteam în semn de protest acum ceva timp, dar ce am învățat despre mine în acești doi ani este că iubesc animalele mai mult decât oamenii. Și aș plimba un om, ținut în patru labe, în lesă, mai degrabă decât un câine sau chiar o cârtiță. Introspecția vine într-adevăr din durere, iar concluzia la care am ajuns mă face la fel de fericită, cum mă și mâhnește.
Am învățat să caut iubirea sub pietre, în întuneric și în necunoscut, și chiar dacă de cele mai multe ori nu am găsit nimic, am continuat. Mi-e frică uneori că mă voi pierde în întrebări fără răspunsuri, dar toți căutăm pierzania, nu? Și eu ca voi, aștept să mă lovească. Până atunci voi continua să mă uit sub pietre.
Cu brațele pe lângă corp am mers drum lung și am ținut cu pumnii strânși părți din mine care se descompuneau și persoane.
Am sperat la început că nu mă cunoașteți, iar acum mi-e frică că ați aflat tot despre mine și veți pleca, dar secretul stă în degetele mele, care-l țin tacit doar pentru ele. Nu știu ce urmează, pentru că ochii și inima și rațiunea mea, ghidate de degete, mă iau și pe mine prin surprindere de multe ori.
Poate sunt chiar mai schimbătoare decât eram acum doi ani și poate și mai încăpățânată, pentru că multe din argumentele mele s-au schimbat sau au evoluat împreună cu mine și lupt pentru ceea ce cred, în general.
Ce am învățat în situații nu tocmai plăcute, este că uneori să fii tu cu tine însuți nu este un lucru rău. Am încredere în oameni încă de la început, dar tot așa m-am obișnuit să uit ușor când îmi dovedesc contrariul, iar așteptările, dintre toate, sunt cele mai dăunătoare.
Sunt sensibilă, poate prea sensibilă și mă las afectată de lucrurile mărunte pe care le analizez în exces, dar îmi place să cred că sunt suficient de matură și de în putere să mă ridic tot de atâtea ori decât cad.
Greșesc, chiar de multe ori, mă pierd și mă regăsesc, ca orice om. Cred în evoluție, în liniște și în pace și mai cred că toate acestea le putem găsi în jurul nostru și pe lumea asta.
Sufeream când persoane, uneori doar prezențe fantomatice în viața mea, își făceau o primă impresie proastă despre mine, dar trăiesc pentru momentele când mi se spune că sunt complet diferită de cea de la început. De aceea nu mă ghidez de foarte multe ori în puterea primei impresii, ci mai degrabă aștept răbdătoare să aflu dacă îndoielile de la început s-au dovedit a fi pe merit.
Numele nu mi l-am schimbat, dar construiesc în fiecare zi la el prin tot ceea ce fac, pentru că odată cu mine, nădăjduiesc că și numele meu a crescut și a devenit ecou în diferite încăperi. În schimb, blog-ul meu a devenit mai mult decât un proiect.
Și ar trebui să spun, măcar acum, că eu am scris și textele m-au înscris pe mine. A devenit un mod de a trece peste anumite momente care m-au marcat într-un fel sau altul, pentru că adevărul este că tot ce am scris aici este despre ce am simțit și despre ce am văzut și... despre voi. Și chiar dacă acum doi ani nu știam ce se va întâmpla cu acest blog, acum știu sigur că este o parte din mine, care deliberat va evolua odată cu mine. Pe câte drumuri ne vom pierde, nici eu nu știu, dar voi păstra această pagină de jurnal pictată pe corp sau împăturită pe un bilețel în buzunarul de la piept pentru totdeauna. Așa că tot ceea ce vă pot spune despre Keep Breathing este că nu e nici mai mult nici mai puțin, decât vocea mea de azi.