Pentru mine, pentru cei ca mine cabina de vot e din ce în ce mai mică, iar perdeaua e trasă veșnic, dar cei de lângă mine au și jacuzzi acolo. Oh, da! Au flori și muzică ambientală, au orchestră, au canapele din piele și speranțe deșarte.
Totul începe și se termină acolo. Părerile lor sunt date la maxim, iar când eu vorbesc sunt tratată ca un zgomot de fundal. Când ei vorbesc, toți ochii scoși îi privesc. Se simte miros de minciună, dar ce să zic, mirosul peștelui stricat acoperă.
Mă simt obligată să fiu acolo, mă strânge eșarfa la gât de ciudă. O simt cum încordată îmi ia tot aerul, dacă nu sunt acolo, viitorul meu e undeva sub pământ, undeva într-o lume a... absurdului. Votul meu contra celorlalte este minuscul și mut, dar votul altor 20 poate însemna ceva! Nebunie. Cu siguranță!
Dar ce-mi plac pixurile galbene și verzi, nu-mi plac că scriu mereu albastru, dar rezist. Ce-mi plac șepcile cu trandafiri și copii veseli, sunt foarte bune ca evantai, partea mai tare face un vânt de necrezut. Și tricourile!!! Pe băncile răhățite de prostie, merg perfect, nu se mai ia pe pantaloni ironia altora, rămâne doar a mea!
Nu sunt foarte optimistă, chiar dacă în ceai mi-au mai pus pastile. Nu vreau să trebuiască să merg la vot, nu vreau să caut alții ca mine și să „mă înhăitez”, vreau ca toți să fim la fel, iar cei care nu sunt la fel să fie reduși la tăcere. Vreau să am puterea de a zdrobi măcar o dată.
Nu vreau o țară condusă de greșeli, nu vreau să pariez, pentru că bieții mei copii vor avea nevoie de foarte multe limbi străine și efort ca să scape de mucegai!
Dacă aș avea putere, dacă mi s-ar acorda atenție și primă de vacanță, le-aș da la toți românașii: și cei care ascultă muzica la maxim în mașine luxoase și după în cutii din aur amenajate, și cei care muncesc pe câmp și se chinuie și nu fac altceva decât să scoată cartofu* cu talent, și cei care nu fac nimic toată ziua, iar când ies în oraș li se pare că aerul ce-l respiră îl merită; o adunare scurtă, o împărțire în fraze, un scurt eseu istoric și un creion neutru.
Doar așa. Pentru că 1 milion poate face diferența între cel ce o distruge pe mama și cel ce omoară cultură. Rezultatul ar fi rușinos, pe față, să știe toți, nu confidențe.
Ce rușine ar fi să scrie pe casa ta: FĂRĂ DREPT LA VOT! Oh, dar nu-i nimic, nu toți votăm. Puștiulică ăla micu de care vorbeai că nu citește: votează, pentru că a știut când a fost unirea, și a știut că 1 un om nepotrivit, face 1 milion de oameni triști.
Nu patriotismul mă ține aici, ci școala din colț și prietenii prinși în aceeași dramă. Dacă aș pleca, aș lua cu mine hârtie și multe pixuri, pentru că voi fi negăsită, voi fi pierdută pe pământ, în mii de bucățele, iar atunci când mă veți căuta, vă voi scrie, da vouă ce mă priviți cu importanță, balade sonore, în fiecare zi și vă voi bântui în fiecare minut.
Ăsta este unul din momentele în care adevărul ne lovește pe toți iremediabil. Ne vindecăm în cele din urmă, dar pe stradă suntem mutilați. Banii curg în cantități infinite, nesfârșite, sunt invizibili pe sub uși, pe sub saltele, iar la alegeri se trasformă brusc în speranțe. Înclin paharul, cât mai mult ca să-i stropesc puțin cu sânge. După le zâmbesc cu nostalgie și mă ridic de la masă fericită: Trăiesc într-o lume dreaptă, iar asta este iluzia vieții, totul e făcut cu echerul, drept și exact. Iluzia vieții, iluzia mea, aluzia la țara perfectă.
Votați și pentru mama!
Totul începe și se termină acolo. Părerile lor sunt date la maxim, iar când eu vorbesc sunt tratată ca un zgomot de fundal. Când ei vorbesc, toți ochii scoși îi privesc. Se simte miros de minciună, dar ce să zic, mirosul peștelui stricat acoperă.
Mă simt obligată să fiu acolo, mă strânge eșarfa la gât de ciudă. O simt cum încordată îmi ia tot aerul, dacă nu sunt acolo, viitorul meu e undeva sub pământ, undeva într-o lume a... absurdului. Votul meu contra celorlalte este minuscul și mut, dar votul altor 20 poate însemna ceva! Nebunie. Cu siguranță!
Dar ce-mi plac pixurile galbene și verzi, nu-mi plac că scriu mereu albastru, dar rezist. Ce-mi plac șepcile cu trandafiri și copii veseli, sunt foarte bune ca evantai, partea mai tare face un vânt de necrezut. Și tricourile!!! Pe băncile răhățite de prostie, merg perfect, nu se mai ia pe pantaloni ironia altora, rămâne doar a mea!
Nu sunt foarte optimistă, chiar dacă în ceai mi-au mai pus pastile. Nu vreau să trebuiască să merg la vot, nu vreau să caut alții ca mine și să „mă înhăitez”, vreau ca toți să fim la fel, iar cei care nu sunt la fel să fie reduși la tăcere. Vreau să am puterea de a zdrobi măcar o dată.
Nu vreau o țară condusă de greșeli, nu vreau să pariez, pentru că bieții mei copii vor avea nevoie de foarte multe limbi străine și efort ca să scape de mucegai!
Dacă aș avea putere, dacă mi s-ar acorda atenție și primă de vacanță, le-aș da la toți românașii: și cei care ascultă muzica la maxim în mașine luxoase și după în cutii din aur amenajate, și cei care muncesc pe câmp și se chinuie și nu fac altceva decât să scoată cartofu* cu talent, și cei care nu fac nimic toată ziua, iar când ies în oraș li se pare că aerul ce-l respiră îl merită; o adunare scurtă, o împărțire în fraze, un scurt eseu istoric și un creion neutru.
Doar așa. Pentru că 1 milion poate face diferența între cel ce o distruge pe mama și cel ce omoară cultură. Rezultatul ar fi rușinos, pe față, să știe toți, nu confidențe.
Ce rușine ar fi să scrie pe casa ta: FĂRĂ DREPT LA VOT! Oh, dar nu-i nimic, nu toți votăm. Puștiulică ăla micu de care vorbeai că nu citește: votează, pentru că a știut când a fost unirea, și a știut că 1 un om nepotrivit, face 1 milion de oameni triști.
Nu patriotismul mă ține aici, ci școala din colț și prietenii prinși în aceeași dramă. Dacă aș pleca, aș lua cu mine hârtie și multe pixuri, pentru că voi fi negăsită, voi fi pierdută pe pământ, în mii de bucățele, iar atunci când mă veți căuta, vă voi scrie, da vouă ce mă priviți cu importanță, balade sonore, în fiecare zi și vă voi bântui în fiecare minut.
Ăsta este unul din momentele în care adevărul ne lovește pe toți iremediabil. Ne vindecăm în cele din urmă, dar pe stradă suntem mutilați. Banii curg în cantități infinite, nesfârșite, sunt invizibili pe sub uși, pe sub saltele, iar la alegeri se trasformă brusc în speranțe. Înclin paharul, cât mai mult ca să-i stropesc puțin cu sânge. După le zâmbesc cu nostalgie și mă ridic de la masă fericită: Trăiesc într-o lume dreaptă, iar asta este iluzia vieții, totul e făcut cu echerul, drept și exact. Iluzia vieții, iluzia mea, aluzia la țara perfectă.
Votați și pentru mama!
Comentarii
Trimiteți un comentariu