Sânge să rămână în memoria noastră! (No Title, varianta completă)

               Apa curgea în oceane nevăzute pe biroul meu. Era vechi, dintr-o păcăleală ce semăna a lemn, și se scălda în cascada de sânge, entuziasmat. Ochii-mi curgeau, continuând să privească atent  sfârșitul. Pentru o secundă, părea un moment ca oricare altul, dar simțeam din ce în ce mai puternic cum trec prin mine mii și mii de senzații: recuperam oare timpul pierdut!? Dar doare, mă doboară încet, încet...

               Tocmai terminasem de scris jurnalul vieții mele, când foile au început să se umezească fără motiv. Instinctiv am dus mâna la ochi, dar sângele s-a împrăștiat repede, ajungând pe haine, pe pantaloni, curgea pe brațul meu, scurgându-se pe podea. Alte picături mi-au mânjit fața, iar altele îmi înecau auzul.

               Am țipat puternic, fără motiv, aparent.

                Nu mă durea nimic, simțeam că trec inertă prin viață de ceva timp, dar acum eram complet lipsită de simț. Vedeam sângele, îl simțeam pe papilele gustative și în nări, dar de unde?!

                Am început să caut prin cameră răspunsul, dar eram urmărită de aceleași picături ucigătoare. Am închis ochii și m-am așezat pe podea. Era din ce în ce mai greu să respiri în cameră, sângele îmi ajunsese până la gât, pregătindu-se să mă înghită!

                Dar dintr-o dată, într-un singur moment nebun, tot din jurul meu a dispărut: sângele, biroul, mobila nefolositoare. Nu sunt sigură, dar cred că și eu am dispărut.

               

                Nu aveam haine pe mine, eram dezbrăcată și întinsă pe podea. Când m-am uitat după haine, am remarcat ceva ciudat la corpul meu: sânii nu erau ai mei, păreau din plastic, falși și oribili, ca cei de la acele păpuși scumpe.  Nici buricul meu adânc și nu tocmai sexy nu era același, acum era un dâmb mic, ce părea mai mult a semn din copilărie. M-am ridicat robotic, crezând că dacă păstrez aparențele, lumea poate trece cu vederea lipsa îmbrăcăminții.

                Sângele se transformase în apă. Tot din jurul meu era umed și puțin stricat, inclusiv părul meu ce începuse să putrezească. Din picioare, tot din jurul meu părea disproporțional. Eu eram cea mică și neimportantă.

                Dar aceeași amintire m-a îmbrățișat și nu mi-a mai dat drumul. Camera a început să se umple cu sânge, iar eu știind deja sfârșitul m-am întins pe jos și am murit încă o dată.

                Trezită din nou din somn, am privit rezultatul mulțumită: nu cred că murisem, dar nici nu păream prea vie. De data asta amintirea era puțin deformată. Camera s-a umplut cu sânge, dar nu am reușit să mor înecată, ceea ce mă dezamăgea. Am rămas în vis, căutând motivul. De ce era atâta sânge, de unde!? Cineva era la fel de interesat de acest motiv, pentru că mă trezeam și adormeam în același vis. Am căutat pe birou, nimic. Pe sub mobilă, pe sub covoare. Nimic.

                 Am închis ochii și am adormit, nu veșnic de data asta: „Tu, ești rezultatul unor greșeli, dar nu ești o greșeală! Tu ești considerată ultima verigă, de aceea inundația e la tine! Tu ești începutul și sfârșitul din poveste! Tu.”

                Am respirat puternic și m-am trezit speriată. Era o voce familiară, îmi aminteam cuvintele perfect: „ultima verigă”. Ultima. Ultima. 

                Mă simțeam ultima verigă, de ce aș fi fost prima sau a doua, în fond și la urma urmei!? Locul meu era cel neglijabil. Locul la teatru nu mi-l puteam rezerva, la spectacolul verișoarei mele am stat în picioare, oriunde mergeam, locul ce mi se cuvenea, era întotdeauna ocupat.

                Așa că am căutat motivul. Am avut o copilărie normală, o familie normală, un câine normal cu o moarte absolut anormală, dar nimic ce ar putea să-mi umple prezentul cu sânge.

                Cândva și cumva, trebuia să mor, dar ideea morții era deja un clișeu pentru mine, sfârșitul nu era deloc moartea! Era ceva mult mai complex, era... viața!

               

                Cândva eram întreagă. Atunci mi-am dat seama. Odată puteam să-mi aleg viața, dar acum sunt doar o păpușă ieftină. Puteam să mă mișc continuu, nu trebuia să mă îndoi și să mă învârt. Nu aveam părul galben și nici tenul perfect, dar îmi plăcea. Nici nu știam cine mi-a făcut asta, până când am ieșit din apartament. Toți erau la fel, absolut toți, verigile slabe ale societății, cei care muncesc toată ziua, aceia.

                Am căutat mai adânc și cu cât mă îndepărtam de Barbie World, cu atât intram în lumea MEA normală. Au luat și-au luat, au dat dispărută întreaga mea existență. Tot furându-se de la mine, am învățat să fur și eu de la ei.

                Și am furat. Le-am luat din avere,  tot ce am găsit pe sub canapele și pe după mobilă. Tot. I-am terorizat unul câte unul. Reacția era în lanț: furam de la X, îl lăsam neterminat; îngrozit de întâmplare mergea la Y; Y trăia următoarele zile într-un infern, într-o baltă cu întrebări, își lua măsuri de siguranță; îi curmam durerea și treceam la Z, care și el trăia același coșmar.              

                Am reușit într-un timp scurt să distrug orice clădire de-a lor, orice gând, orice plan. Le-am distrus rând pe rând, cu precizie, fără să stau pe gânduri.

                Era un fel de Robin Hood, doar că efectul a fost întârziat. Prima dată am fost o hoață, furam și păstram, după negustor la piață, vindeam tot ce furam, dar rămâneam tot o hoață ordinară. Când înțelepciunea a început să curgă din găurile din măsele, am decis să fiu Robin Hood, varianta feminină, bineînțeles, pentru că schimbarea sexului este încă o treabă foarte costisitoare.

                Dădeam la toate păpușile de pe stradă picioare și mâini și fețe. Tot ce furasem. Dar am ajuns să fiu mâncată, adică mai mereu înfometată, decât sătulă.

                Au prins și ei putere și au început să fure. Au furat, nerozii... Iar eu, eu m-am lăsat furată. Eu, noi am acceptat asta. 

                 De pe birou curgeau oceane de sânge... Curgeam fericită.