Granița dureroasă...

Vreau să fiu din nou mică.

Da, atât de mică încât nimeni să nu mă poată vedea. Iar după să cresc și toată lumea să fie entuziasmată de moment, să stea și să asculte cum... cresc. Atât. Să asculte cum cresc.

Vreau să plâng și să simt că și pe ultimul insensibil îl sensibilizează lacrimile mele sincere.

Vreau să-mi zâmbească înțelepții bătrâni din nou.

Vreau să îmi aducă cineva de mâncare dimineața, la prânz, seara și între mese.

Vreau să mi se citească povești de dragoste minunate.

Vreau să nu știu să vorbesc și să nu-mi fie rușine.

Vreau să cad de jos.

Vreau să miros a lapte.

Vreau să știu că totul va fi bine.

                Vreau să cred că pot face orice și fără a avea puteri magice sau bani.

Vreau să nu cunosc nimic, dar totuși să știu totul.

Vreau să râd și toți să râdă în jurul meu.

Vreau să cred din nou în vise.

Vreau să nu știu ce înseamnă verbul „a muri” și să-i am pe toți cei dragi veșnic aproape.

Vreau să cred din nou în bine, în bine absolut, bine infinit.

Vreau să nu trebuiască să vorbesc, ca să mă înțeleagă cineva.

Vreau să fiu simplă, dar atât de complexă.

Vreau să nu fi zis niciodată: Vreau să cresc!

Vreau să fiu mică!