Pentru că azi e ultima zi când pot să scriu despre asta,
sunt tristă să vă spun că pentru mine a mai trecut un an: unul trist, unul care
va rămâne în amintirea mea pătat cu sânge, un an pe care nu-l voi putea uita
niciodată!
Voiam un
câine, pentru că atunci mi se părea că a avea un câine este același lucru cu a
avea un Tamagouchi sau pentru cei ce nu au auzit de Tamagouchi, un fel de Pou.
Dar am avut de ales! Dacă închid ochii, și fiți siguri că o mai fac din când în
când, mă văd în mașina tatălui meu, nerăbdătoare și puțin confuză:
-Teona, vrei un câine sau o soră?
Poate vi
se pare o nebunie, dar atunci am luat o decizie ce avea să-mi schimbe viața
total. Avea să-mi schimbe familia. Chiar și comportamentul. Avea să-mi schimbe
viziunea despre lume. Despre oameni.
Am ales...
Un câine.
Și viața
mea cu siguranță s-a schimbat când am simțit că vietatea aceea are nevoie de
mine și puțin mai încolo că voi avea și eu nevoie de ea.
O cățelușă
superbă, cea mai frumoasă pe care văzut-o în viața mea! Și dacă nu cea mai
frumoasă, cu siguranță cea mai bună și mai grijulie!
În scurt
timp am început să o învăț să latre. Stăteam sub masa din bucătărie ascunse și
învățam să lătrăm. Era atât de speriată în primele zile... Când am auzit-o
prima dată lătrând am știut că Blacky este mai mult decât un câine, este un
membru al familiei. Ea a acceptat să fie parte din familia noastră! Și de abia
atunci a început povestea noastră.
Îi spuneam
totul... Și ea mă asculta tăcută de fiecare dată. Nu mă judeca, iar la
sfârșitul zile putea să mă iubească în continuare necondiționat.
Era sora
mea. Sora mea care învăța să... latre. Oh, și a învățat cu siguranță! Stăteam
la etajul patru și când trebuia să plecăm de acasă rămânea singurică, drăguța!
Recunoștea motorul și o auzeam de sus cum latră de fericire, la întoarcerea
noastră!
Cea mai
bună cățelușă am avut-o eu, timp de 12 ani și vă asigur, că au fost cei mai buni
din viața mea! Câte cârtițe a mai resuscitat ea, de câte pisici a avut ea grijă,
nu știți voi! Țin minte că o plimbam pe stradă și o femeie destul de plinuță a
călcat pe lăbuța ei. Mă așteptam să o muște sau să latre, cel puțin așa am
sperat! Nu a făcut asta, dar în schimb a șchiopătat o săptămână întreagă! Atât
de bună era. Iubea copiii. Mă iubea pe mine, cea care îi făcea codițe, cea care
se urca în spatele ei, cea care ... creștea.
Oricât de
târziu veneam acasă, ea era acolo așteptându-mă! Întotdeauna. Era atât de
fericită și atât de înțelegătoare!
Era
bătrână, dar era „bătrâna” mea, știți!? Poate vi se pare ciudat, dar am învățat
multe de la ea! Dacă nu zboară și nu se luptă cu hoții, nu e un câine special,
nu? Ea a fost!
Era vară,
o zi cu negru în calendar: Vineri 13. Pentru prima dată în 5 ani de când stăm
la casă, Blacky a ieșit din curte și a sfârșit... călcată de o mașină în
șoseaua națională. Cum a ajuns acolo nu știu, dar știu sigur că s-a dus și nu
s-a mai
întors. La finalul zilei aceleia, nici o parte din mine
nu s-a mai întors.
A murit. Sora
mea, la naiba! O, și am plâns destul! Toți am făcut-o. Și... încă o facem. 13 e
o zi neagră și număr pe degete timpul cum trece...
În fiecare
lună, pe 13, seara când mă rog, adaug un singur lucru la rugăciunea mea: Și fie
ca cel ce a omorât-o să verse sânge în fiecare zi pentru ea! Și știu că e urât, și știu că nu „e bine”,
dar nu mă pot opri să nu-mi doresc asta! Poate cineva aude...
M-am
chinuit atâta timp să scriu despre ce a însemnat Blacky pentru mine. Acum este
de fapt momentul când realizez că sunt „singură la părinți”! Acum e momentul
când nu o mai aud și nu o mai văd cu colțul ochiului când plec la școală. Acum
e momentul când știu că acasă mă așteaptă alt suflețel! Oh, și doare atât de
tare!
Pentru Maimuțica
mea Judi, pentru Blacky!
Comentarii
Trimiteți un comentariu