Începutul sfârșitului

         Pășim spre lumină plini de emoții contradictorii copleșitoare. Ne-am născut pentru ziua asta și o așteptam cu nerăbdare încă de la început. Ni s-a spus că suntem făcuți unul pentru celălalt. Povestea noastră este una cât se poate de lungă și de fericită.

            Cât aveam? Cred că cinsprezece ani când te-am văzut prima oară. Eram în plină pubertate și chiar dacă atracția ar fi putut fi generată de hormoni, dragostea nu a fost ghidată de ei. Și pe atunci erai foarte frumoasă, nu pot spune mai tânără, pentru că aș induce în eroare pe cei ce nu te cunosc. Ai fost frumoasă din totdeauna, iar vârsta nu a fost un motiv pentru a te machia mai mult sau pentru a te purta diferit în cazul tău. Doi tineri adolescenți...

            Mi te-am imaginat în aceată rochie mult timp. Seara când lipseai din patul nostru și partea unde dormeai (cea dreaptă, pentru că nu îți plăcea să stai cu spatele la mine) era rece, te vedeam mireasă. Poate nu a mea, pentru că niciodată nu am crezut că vei fi atrasă de ce ar numi unele femei, un bărbat plictisitor. Tu ai fost atrasă de acest bărbat anost, ba chiar l-ai transformat într-un adevărat cuceritor, aș putea spune. Ne plăcea să citim, mai știi? Despre câte cărți n-am mai vorbit noi... Am devenit amândoi mai buni, ne-am învățat unul pe altul tehnici de supraviețuire și le-am adaptat pentru „cei în doi”. Nu ai fost niciodată o femeie care să vrea atenție în mod special, voiai atenția unei singure persoane și ai avut-o din prima zi: a mea.

            Rochia este lungă și de un alb nemaivăzut, curge pe podeaua scârțâitoare a bisericii. Privești în jos, pentru că din prima zi ai avut impresia că nu vei putea merge pe tocuri și că te vei împiedica, dar numai eu știu în câte seri te-ai trezit la trei și ai probat tocurile. Pe atunci mă prefăceam că dorm și țineam ochii închiși, nu știi cât am așteptat să te văd înger peste toți. Ai părul desprins. Părul tău blond întotdeauna m-a făcut să mă simt inconfortabil, sincer să-ți spun. Eu întotdeauna am avut trei fire în pericol să le smulgă vântul, și iubeam să mă joc cu părul tău. Mă lăsai de fiecare dată. Te-am rugat să nu îl aranjezi în niciun fel, nu pentru că aș fi o persoană economă, ci pentru că părul tău nu trebuia coafat sau aranjat! Dorința ta de a atinge cerul era mai realizabilă cu părul liber în bătaia vântului.  

            Buzele îți tremură subtil, aș zice. Întotdeauna ai fost puternică, poate mai puternică decât mine. Secretul ți-e în siguranță, buzele mele sunt pecetluite. Ai mâinile încrucișate la piept și mă privești placidă. Ochii tăi au un efect benefic, un analgezic pentru zilele nefericite. Albaștri, mai albaștri decât cerul, mai albaștri decât însăși albastrul. Sunt fericit. Nu cred că am atins vreodată acest sentiment cu adevărat. Bineînțeles că am avut momente de fericire absolută, dar niciunul comparabil cu acesta. Suntem pe insula noastră a fericiților și nimeni nu ne putea lua de acolo.

            Întreaga noastră familie este aici. Prieteni, vecini, colegi, toți cei care ne sunt aproape încă de la început. Aud șoapte ascunse și chiar hohote de plâns. Plâng? Oare de ce? De ce plângeți? Cu siguranță se bucură pentru noi. Nu mă pot mândri cu o copilărie perfectă, iar toți cei de aici știu asta. Acesta este momentul infinit, ar trebui să zâmbească și să ne zâmbească, doar odată treci prin asemenea momente. Odată te desprinzi de ei! Sufletul meu avea să crească considerabil, datorită sufletului frumos ce-l avea iubita mea. Dar totuși plâng. Eu nu-l privesc ca  pe un sfârșit.  Mamă, scumpă mamă, tată, scump tată, surioară dragă, sunt fericit, nu vedeți? Eman bucurie și împlinire, nu simțiți? Nu mai plângeți, de aici se simte minunat, de aici se vede totul. O vedeți ce frumoasă e? Cum să fiți triști? Sunt confuz. Zâmbiți. Bucurați-vă că nu plec singur din familia noastră minunată. O am pe ea și doar pe ea. Mă îndepărtez de voi, dar nu m-am eliberat.

            Poate nu mă încadrez în decor. Am un costum simplu, unii ar spune clasic, dar clasic presupune și alte chichițe. Nu, acesta este un costum cât se poate de simplu. Prințesa este ea, doar pe ea trebuie să o vadă toți și să o admire, are nevoie de asta. Eu am trăit în aceeași umbră toată viața mea, acum poate mă simt puțin luminat, dar este normal, nu?

            Simt cum o mână, cum cineva, ceva mult mai puternic decât noi, ne trage cu forța din acest loc. Puteam vedea prăpastia îngrozitoare dintre noi și ei. Iar ei puteau fi oricine. Mă simt atât de departe și totuși atât de aproape. Atât de fericit eram?!

            Am vrut amândoi crizanteme, eram înconjurați de ele acum. Simțeam cum acel miros mă îmbată și ne place senzația. Suntem înconjurați de buchete și de aranjamente. Le-au adus special pentru noi, iar pe petale erau gravate inițialele noastre. Pe fiecare petală căzută pe pământ...

            Ne privesc toți nerăbdători. Să spunem jurămintele? Aici? Acum? Iubito, tu ce faci? Nu am nevoie de jurăminte ca să îmi aduc aminte că trebuie să te respect și să te protejez. Nu am nevoie de acest agasant trebuie ca să te iubesc, am nevoie doar de tine. Chiar ai spus da? Da, cu siguranță că da! Eu vreau! De abia aștept. Pe obrazul palid lacrimi reci curg, ești îngrijorată de ce vor zice ceilalți, și eu sunt. Rochia? Va fi bine, scumpa mea. Te privesc cum te îneci în ochii mei și da, sunt la fel de agitat! Zâmbesc încercând să par masculul alfa, pentru tine sunt. Am nevoie de cineva care să mă salveze, da, chiar și eu am, scumpa mea. Îmi e frică și încep să tremur subit. Acum cine te va mai consola? Sunt o epavă, sunt... gol pe dinăuntru. Respir încet, nici nu știu dacă mai respir.   

            Mă simt febril de înghețat. Se topește în ochii mei. Dar o țin strâns, nu am de gând să-i dau drumul, nu te las să pleci, scumpă tinerețe. Acum am emoții. Sunt nepregătit în fața a tot ce mi se întâmplă. Nu plănuisem asta... Asta este povestea pe care toți aveau să o spună la copiii și nepoții lor, așa trebuia să fie. Este prea frumos ca să fie uitat. Și totuși este povestea noastră desăvârșită! Îmi e frică, că dintre toți, noi o să uităm primii! Dacă vom uita? Înghit în sec.

            Ne zâmbesc acum când ne îndepărtăm.Vor să pară că înțeleg. Cu compasiune își iau la revedere. Și plâng în nenumărate rânduri, rânduri fără înțeles pentru noi, ce ne iubim atât de mult. Pământul se rupe în jurul nostru, dar nu putem deschide ochii. Nu putem și ne e puțin frică de ce o să urmeze. Este doar liniște. Cu toate astea sunt nerăbdător. Beatitudinea mă cuprinde, dacă Azi va rămâne în memoria tuturor? Dar dacă nu? Cu toate întrebările astea, sunt incredibil de încrezător. Te privesc cu o mândrie ce te face să chicotești.

            În urma noastră au tras clopotele. Le puteam auzi din depărtare. Sunau în toată tăcerea lor. Clopote aducătoare de fericire, de împlinire, clopote aducătoare de viață!

                                                                                                                                         

            Nu puteam intra. Nu puteam să intru pur și simplu și să-l ținuiesc la pământ, nelăsându-l vreodată să mai plece. Câte amintiri avem împreună. Amintiri ce implică poate și puțină băutură, poate și puțină muzică dată la maxim, poate și puține lecții neînvățate... Câte amintiri. Aveam cele mai mari așteptări de la tine. Erai singurul om pentru care prezentul era de fapt un viitor pefect. Câte așteptări... Șocul a cuprins întreaga familie. Eu trebuia să-l conduc pe, ceea ce se numește, ultimul drum, dar nu voiam să-l văd pentru prima dată rigid, nu voiam să-l simt rece față de mine. S-au oprit amândoi din a mai înainta și i-a durut pe toți. Și acum strig cu durere: „Nu e drept, nu e drept nenorociților!Dă-mi-l înapoi Doamne, ce mama naibii!?”„Nu înjura, tinere!”

            -Lipsit de control, tiristul a lovit alte trei maișini. Accidentul s-a soldat cu doi morți. O tânără și un tânăr, proaspăt logodiți, după spusele familiei decedatului. Amândoi aveau 24 de ani și erau studenți.

            Am căutat să fiu un justițiar, dar durerea din piept era una cât se poate de reală, poate prea reală pentru mine. Eram răpus, și poate am lăsat să fiu răpus...

            Mi-ai dat inelele și mi-ai spus că mă aștepți în acea zi specială. Că mă vrei lângă tine. Și eu mă voiam lângă tine! Voiam să aud: Unchiule!, de la copiii tăi frumoși, blonzi cu ochi albaștri. Voiam să îi duc la grădiniță și să le fac toate poftele. Voiam să îmbătrânim toți trei, patru, cinci. Voiam să râd de voi și să vă numesc: Bătrânilor! Iar firele de păr cărunte să ne provoace temeri false. Câte planuri ne-am făcut... Cu cine aveam să duc la îndeplinire toate aceste lucruri minunate!?

            O vedeam pe ea mireasa ta și pe tine mirele ei. Vă vedeam și-mi doream să orbesc, în momentele astea, când știam că v-ați dus două suflete, nu unul.

            Ai spus că mă iei și pe mine. Acum mă întreb de ce nu ai făcut-o! De ce nu m-ai luat, de ce nu m-ai furat din această realitate ce mă ține captiv acum!? Tocmai eu am rămas pe dinafară. Și m-ai lăsat atât de singur... m-ai lăsat atât de singur și de bătrân. M-ai lăsat atât de nefericit, m-ai lăsat cu un dor ce nu vreau să-l simtă nimeni, și regret lipsa mea din acea zi superbă, care s-a dovedit a fi o rupere a norilor și a Pâmântului și a mea. 

            Clopotele răsunau în tăcerea mormântală. Clopotele aduceau de data asta încă o tragedie, aduceau tristețe, iar tăcerea lor lăsa amintiri dureroase, lăsa goluri ce nu puteau fi înlocuite. Clopote, oh, clopote aducătoare de moarte!