Deșert

            Simți în tot corpul tău, auzi cum îți șoptește-n ureche dorința de a scrie și te așezi la calculator, răpus și umilit de propria-ți slăbiciune. Te privești cu dezgust, până și cafeaua are alt gust! Totul e negru în jurul tău. Ești slab. Apeși acel buton din cărămidă grea și aștepți minuni, sleit de puteri. Ești însetat, dar deșertul nu este încă sfârșit. Deschizi tot ce poți deschide în acel întuneric, care persistă chiar și după ce aprinzi lampa de birou. Ești singur.

            Începi să scrii. Pui un „a”, după strecori neîndemânatic un „b”, dar când încerci să apeși „c-ul” te blochezi. Te oprești în mijlocul propoziției și respiri greu, o secundă în plus și ștergi tot. Efortul tău a fost în zadar. Ești pierdut.

            Încerci încă o dată. Îți spui că a fost o greșeală, că te-ai panicat. Încerci cu un „d” sau cu un „e”, încerci din răsputeri să le potrivești, te chinui și simți cum îți pierzi din nou toată energia. Nu te oprești. Scrii câte o literă la interval de 30 de secunde. Nu e din cauza inspirației sau din cauza iubitei care te așteaptă. Ești confuz.

            Dacă ți-ar spune cineva ce se întâmplă, o explicație îți dorești, orice de care să te poți agăța din zbor. Nu știi dacă să plângi sau pur și simplu, dacă să te așezi pe jos și să aștepți. Ești scriitor.

            Scriitorii mai trec prin așa ceva, nu? Se întâmplă din când în când să te oprești și să faci o pauză, să-ți dai sufletul pe marginea drumului și să privești în jurul tău, ba chiar să renunți la prieteni, la casă, la tot, doar pentru câteva minute de meditație în deșert. Ești furios.

            Te ridici și încerci din nou. Apeși tastatura cu convingere. Oamenii uită, îți spui. Terifiat de posibila ta prezență fantomatică în propria-ți viață, scrii. Ești convins că dacă încerci vei reuși să pui punct la sfârșit de rând și să începi un alt paragraf.

            Simți cum arde tastatura. Ți-era și ție dor. E ceva romantic, poate ești îndrăgostit. Dar nu. Tu nu ești. Nu ești sigur ce ești. Aștepți încă să descoperi. Deocamdată scrii despre pereți sau despre tine. Nici tu nu știi. Ești obosit.

            Te-ntorci în pat și o strângi în brațe ușurat. Îți doreai să o vezi, trebuia să o vezi! Trebuia să știi că e în siguranță, că e liniștită. Aștepți să vezi dacă visezi, dar nu, ești treaz. Respiri cu greutate: ai scris ceva. În final ai reușit să scrii ceva. Și e important, pentru că mâine cineva poate va citi ce ai scris sau poate vei ascunde orice urmă a acelor rânduri confuze printre reviste vechi. Nu știi.

            Deocamdată... Ești fericit.