Cum îi spui că îl/o placi? Ghid inutil de ținut în buzunar.


                Mă întreb de multe ori, așa cum se presupune că ar trebui să o fac, acum la vârsta la care intensitatea hormonilor e direct proporțională curiozității, cum funcționează „dragostea la prima vedere”? Recunosc cu rușine că am văzut câteva filme americane de (sau cu, că se poartă mai nou, sex, drogs & rock`n`roll) dragoste și că o părticică mică din mine a dezvoltat această dorință copilărească de a fi iubită de un prinț cu mulți cai albi. Bineînțeles că realitatea nu coincide cu filmul, vă servesc astfel primul clișeu care îmi vine în minte și anume: „viața bate filmul”. Și da, în realitate, e drum lung până sub fereastra mea și nu pot să pun bietul prinț să vină cu calul și să sară gardul. Și așa rămân eu, adolescentă romantică și dornică de romantism, singură.
                Lăsând gluma la o parte, cum funcționează atracția? Trebuie să apelez din nou la ideea filmelor americane: intri într-o cameră plină cu fete și dintre toate, o vezi pe ea, cea care te va cuceri ulterior și care te va lăsa fără respirație?! Sau până să o vezi pe ea, îți pierzi interesul și renunți?
                Odată cu gluma, mi-aș dori să las și clișeele la o parte.
                Un lucru știm sigur: nu vorbim despre dragoste la prima vedere. Vorbim despre atracție. Iubești atunci când cunoști persoana din fața ta. Pentru că poate la început te dau pe spate ochii și dantura imaculată, dar s-ar putea să îți displacă atât de mult faptul că dimineața folosește periuța ta de dinți, încât să nu-ți mai dorești să iubești acea persoană nici măcar la a doua vedere! Și nu trebuie să judecăm persoana după periuța pe care o folosește, dar dacă are gingivită?
                Atracția este mult diferită față de ideea din filmele comerciale „hollywoodiene”. În viața reală, spre exemplu, băieții vor zâmbete, vor cuvinte, vor chicoteli, iar unele fete sunt dispuse să le dea, iar altele nu și asta tocmai pentru că secolul 21 face de fapt tranziția între secolul 19 și modernism, în ceea ce privește relațiile. Nu știm încă ce model să abordăm, pe cel „austenian” sau cel „drăgușănean”? Din cauza acestei „tranziții”, atât fetele, cât și băieții trăiesc o confuzie totală: cine face primul pas? Fetele? Sau sexul puternic?
                O idee pe care stră-stră-străbunica mea a transmis-o prin genă, dacă nu prin viu grai, sună cam așa: Băieții fac primul pas.
                Tot am repetat cuvântul pas, dar înainte să rezolvăm ceva, problema trebuie definită. Nu mă refer la primul sens oferit de DEX pentru acest cuvânt, și anume fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit, ci la pas în sensul de curajul pe care îl are persoana care se decidă să „ceară” (să curteze), în prima etapă fiind vorba de nici mai mult, nici mai puțin decât atenție.
                Ei bine, 100 de ani mai târziu, simt că nu mă potrivesc timpurilor, că sunt de multe ori depășită de situație și că atunci când afirm că „prințul face primul pas” nu sunt înțeleasă, ba chiar sunt privită ciudat.
                Băieții la rândul lor nu sunt siguri de sentimentele lor, de aceea nimeni nu face primul pas. Ne dăm și ne luăm pași, numărăm, înmulțim, împărțim și într-un final, scădem pașii. Unde este reciprocitatea în relație dacă eu am făcut doi pași și el unul singur? Dă-mi pasul, vreau să mi-l iau înapoi!
                Confuzia vine din anarhie, din lipsa oricăror „reguli”. Hai să facă băiatul primul pas, iar fetele să îl facă pe al doilea! Sau nu, ca să nu mă numiți sexistă, să facă fata primul pas! Promiteți-mi în schimb, că nu mă veți privi superior și nu mă veți trata cu lipsă de respect, pentru că mânjesc principiile bunicilor voștri. Ar fi o a treia variantă pentru cei creativi, și anume, să facă amândoi primul pas, din păcate, cu riscul ca ei să fie paraleli. Eu nu aș putea, pentru că sinceră să fiu, sunt puțin neîndemânatică și îmi este peste mână să-mi coordonez pașii cu o altă persoană, așa că al meu prim pas, i-l las lui!
                Dar cum rămâne cu povestea fericită? Din ce parte ne lovește relația?
                Sunt puțin dezamăgită că până la 17 ani nu am reușit să găsesc răspunsul potrivit.
                Multă lume spune că secretul stă în comunicare și că trebuie să fii deschisă, nu „sălbatică”. Dar cine știe?! Poate chiar așa este, iar cine se aseamănă se adună și în final, toți ne găsim sălbaticul sau sălbatica care ni se potrivește.
                Poate sunteți surprinși că ghidul meu s-a dovedit a nu fi un... ghid, dar de multe ori sfaturi aparent universale nu sunt valabile pentru fiecare dintre noi.
                Un citat care pe mine personal m-a făcut să-mi schimb părerea asupra anumitor aspecte din viață este din Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj, de Haruki Murakami: Introspecția vine din durere. Vă mai este frică (de –un posibil- refuz), privind durerea din această lumină, chiar dacă difuză?
                Asigurați-vă că nu faceți concesii în ceea ce privește experința pe care o dobândiți trăind (în siguranță)!
                Dar în final, bucurați-vă de adolescență și serviți-o ca pe o scuză de fiecare dată când greșiți... sau nu! Iubiți-vă mult sau nu! Trăiți-vă viața riscând sau nu!
                Este viața voastră, sunt alegerile voastre, play on!

Comentarii

  1. Iubirea adevarata e atunci cand simti o energie subtila, desavarsita, care-ti bucura fiecare por al fiintei tale; la fel e si cu diferenta dintre "a face sex" si "a face dragoste"...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu