În zile.

Sunt zile când dorul începe de pe retină, gâdilă buzele, coboară în braţe şi urcă din nou până în inimă, de data aceasta, unde mă răpune. Triumfător ridică mâna în aer şi mă priveşte din exterior, de pe un nor de aroganţă; uneori nici eu nu îl recunosc, când îl văd întorcându-se din drum şi uitându-se curios la mine.
În zile ca aceasta, tu nu mai eşti o persoană, îţi pierzi consistenţa, devii un concept timid cancerigen, iar eu o victimă sigură: te împrăştii în tot corpul.
În zile ca aceasta, lacrimile nu sunt o reacţie involuntară, sunt perfect voluntare, sunt nevoite şi aşteptate, pentru că lacrimile, venite în saci vidaţi, îmi amorţesc simţurile şi mi te lasă o umbră, o prezenţă fantomatică.
În zile ca aceasta, mă întreb dacă voi trece de noapte. Îţi scriu şi te înscriu în mii de texte şi pretexte de a te uita: nu pot şi am obosit să încerc.
În zile ca aceasta, nu doar locul de care aparţin mă îndepărtează, dar şi oamenii care mă ajutau să aparţin acestui loc o fac. Nu-mi găsesc locul şi mă fâţâi nervos prin aer.
În zile ca aceasta, te caut disperată, ca mai apoi să te pot pierde. Am uitat cum e să te simţi în controlul eului, iar singurul lucru pe care îl mai pot controla e venirea şi plecarea ta, te îmbrăţişez şi-ţi dau din nou drumul.
În zile ca aceasta, număr distanţa în milimetri: şi sunt milioane. Eşti departe şi te caut pe străzi lăturalnice dintr-un curaj nebun. Nu te găsesc, dar aminteşte-mi, ce caut?
În zile ca aceasta, te aştept cel mai mult, unde te-ai rătăcit?
În zile ca aceasta, retrăiesc un an întreg, din nou şi din nou, repetiţie dureroasă.
În zile ca aceasta, introspecţia mi-e scrisă pe piele.
În zile ca aceasta plecarea lui, devine inevitabil plecarea mea.
În zile.