De-a v-ați ascunsa în culori!

Te plimbi şi-ţi curg culori din ochi. Îţi zvâcnesc prin vene, în tot corpul: rezervă de sânge, viaţă. Obraji şi buze şi tricouri pătate reflectă băltoaca care ţi se-nchină la picioare.

Fugi şi laşi în urma ta fum dens (multi)pseudocolorat complementar. Gravitează în jurul tău curcubee şi te-ntrebi dacă visezi, dar e prea târziu, îţi spui. Lumina nu mai poţi să o aprinzi, aşa că mergi în gol şi-n plin, de-ai şti ce te aşteaptă...

Îţi pare rău că iarba e verde şi cerul albastru (de ce?), iar tricoul mov şi buzele roşii nu-ţi ţin nici de foame, nici de dor.

Tu vrei planşă albă, vrei suprafaţă imaculată. Vrei uitare, vrei alte culori şi începuturi noi de desenat.

Preţul îl plăteşti la final, normal, nu te îngrijorezi, te-ncrezi în mărunţişul rămas de la creioanele cerate.

Fugi şi laşi în urma ta culori, amintiri dense, fum, fotografii, cuvinte, melodii fără sunet, cerculeţe, inimioare: resturi.

Şi ţi-ai putea imagina un Disney clişeic, dar l-aş compara cu un Chucky timid, acum că am fost acolo. Culorile nu te surprind, culorile te obosesc, mai ales atunci când îţi ies prin pori şi ţi-i lărgesc şi-ţi lasă urme vizibile în întuneric.

Tu ştii să mergi, îţi plângi, galben, de milă.

Te scurgi pe-o planşă străină. Nu-i a ta, dar nu-i nici vina mea că tu-ţi doreşti ceva nou. Poftim! Bucură-te de ce-ai primit de ziua ta anul trecut.

Zâmbeşti acum când eşti lichid: verde-crud, pe jos, în viaţă. 

Alb, într-adevăr.