Dar anul acesta a fost mult mai complex decât au vrut să ne arate la televizor. A fost tot ce nu a fost pe sticlă. Anul acesta, anul meu nu a mai fost doar al meu.
A fost și al celor din jurul meu.
Al mamei mele care mă roagă să „îmi fac sportul” și să mănânc și carnea din farfurie, în nerepetate rânduri.
Al tatălui meu care conduce sute de kilometric în fiecare zi, iar la finalul lor de cele mai multe ori mă culege și pe mine de pe nu știu unde.
Al fratelui meu, care e fratele meu și al mamei mele, dar care nu m-a făcut niciodată să simt că nu sunt sora lui preferată.
Al bunicilor meu pe care îi dor de multe ori… toate, dar care prind forță și putere când îmi aud vocea la telefon. Acei bunici prezenți.
Și al prietenilor mei. Nu mulți, dare care au venit pe rând în momente simple, care au devenit importante datărită lor. Prieteni cărora le dedic următoarele rânduri cu o emoție profundă.
Al fetei cu care telepatic discut, fata care mă face să privesc peste umăr curioasă și nerăbdătoare. Zi de zi…
Al fetei care știe prea multe despre mine și de care mi-e frică din acest motiv, dar pe care din aceleași considerente, o iubesc.
Al fetei care ar trebui să zâmbească mai mult și mai des și să se încreadă în momentul în care vârfurile îi vor lua foc la propriu și va prinde aripi.
Al fetei triste din cafeneaua obscură în care am cunoscut-o. Fata tristă căreia îi doresc să își deschidă sufletul și inima și să respire adânc.
Al fetelor al căror pseudo-nume se termină în „-ki”. Care mă înveselesc, pe care le-aș recunoaște din milioane altele (și nu pentru că una ar fi avut, și are în inima mea, părul verde), care trebuie să se pregătească din timp ca să spună o minciună, care sunt talentate și frumoase, dar nu observă asta și cu care plănuiesc să creez o societate cât se poate de secretă (și nu a nevestelor disperate!).
Al băiatului cu vinilurile (în special cel cu Hendrix), pe care îl cunosc de unsprezece ani, număr care nu m-a interesat să îl aflu până acum câteva luni și al iubitei lui crețe și lipicioase și viitoare, cu puțin noroc, colegă de suferință.
Al bucureșteanului cu pletele în vânt de la care smulg cuvinte drăgăstoase cu greu, în prezent.
Al băiatului care a îmbrățișat cu atâta căldură o străină.
Al băiatului care a îmblânzit lupii.
Și al celor care îmi umplu nopțile cu fel de fel de conversații care reușesc să mă scoată din zona mea de comfort și de care, uneori prea târziu, realizez câtă nevoie am.
Îmi trebuie un an cu 24 de luni pentru toți oamenii pe care am avut norocul să îi cunosc. Și da, anul meu bun nu se măsoară doar în cafele, rezultate, locuri văzute, filme, muzică, ci și, dar mai ales, în oameni. Oameni frumoși.
Vă mulțumesc!
A fost și al celor din jurul meu.
Al mamei mele care mă roagă să „îmi fac sportul” și să mănânc și carnea din farfurie, în nerepetate rânduri.
Al tatălui meu care conduce sute de kilometric în fiecare zi, iar la finalul lor de cele mai multe ori mă culege și pe mine de pe nu știu unde.
Al fratelui meu, care e fratele meu și al mamei mele, dar care nu m-a făcut niciodată să simt că nu sunt sora lui preferată.
Al bunicilor meu pe care îi dor de multe ori… toate, dar care prind forță și putere când îmi aud vocea la telefon. Acei bunici prezenți.
Și al prietenilor mei. Nu mulți, dare care au venit pe rând în momente simple, care au devenit importante datărită lor. Prieteni cărora le dedic următoarele rânduri cu o emoție profundă.
Al fetei cu care telepatic discut, fata care mă face să privesc peste umăr curioasă și nerăbdătoare. Zi de zi…
Al fetei care știe prea multe despre mine și de care mi-e frică din acest motiv, dar pe care din aceleași considerente, o iubesc.
Al fetei care ar trebui să zâmbească mai mult și mai des și să se încreadă în momentul în care vârfurile îi vor lua foc la propriu și va prinde aripi.
Al fetei triste din cafeneaua obscură în care am cunoscut-o. Fata tristă căreia îi doresc să își deschidă sufletul și inima și să respire adânc.
Al fetelor al căror pseudo-nume se termină în „-ki”. Care mă înveselesc, pe care le-aș recunoaște din milioane altele (și nu pentru că una ar fi avut, și are în inima mea, părul verde), care trebuie să se pregătească din timp ca să spună o minciună, care sunt talentate și frumoase, dar nu observă asta și cu care plănuiesc să creez o societate cât se poate de secretă (și nu a nevestelor disperate!).
Al băiatului cu vinilurile (în special cel cu Hendrix), pe care îl cunosc de unsprezece ani, număr care nu m-a interesat să îl aflu până acum câteva luni și al iubitei lui crețe și lipicioase și viitoare, cu puțin noroc, colegă de suferință.
Al bucureșteanului cu pletele în vânt de la care smulg cuvinte drăgăstoase cu greu, în prezent.
Al băiatului care a îmbrățișat cu atâta căldură o străină.
Al băiatului care a îmblânzit lupii.
Și al celor care îmi umplu nopțile cu fel de fel de conversații care reușesc să mă scoată din zona mea de comfort și de care, uneori prea târziu, realizez câtă nevoie am.
Îmi trebuie un an cu 24 de luni pentru toți oamenii pe care am avut norocul să îi cunosc. Și da, anul meu bun nu se măsoară doar în cafele, rezultate, locuri văzute, filme, muzică, ci și, dar mai ales, în oameni. Oameni frumoși.
Vă mulțumesc!
Comentarii
Trimiteți un comentariu