Post (24)

          Diferența dintre singur și singuratic o face persoana care te așteaptă zâmbind din priviri pe peronul gării, care poate sau nu să șteargă miraculos minutele în care ai privit pieziș pe geam, ascultând Bon Iver, gândindu-te la acei ochi și la acea îmbrățișare.

          Gândește-te că ești doar singuratic când pășești înainte privind cerul; meditație calmă, inconfundabilă, dar teme-te de momentul în care amintirile nu îți vor mai putea hrăni prezentul. Teme-te de momentul în care nu vei mai avea motive de a zâmbi și nici identitatea pentru a încerca. Teme-te de momentul în care vei adormi greu din lipsa unui „ceva” vital. Teme-te de toate acele locuri prin care ai fost și pe care le-ai adorat, dar care nu mai sunt și nu vor mai fi personale, intime niciodată; nu pentru tine.

          Gândește-te că ești singur atunci când ajungi acasă și-ți lipsește (ceva). Inimă nu ai, emoții ar fi imposibil, dar totuși, în momentul în care te-ai îndepărtat ai lăsat ceva. Și tot ce poți face la 3 dimineața este să îți strângi cu putere mâinile în jurul corpului și să speri că vei rămâne un întreg. Și eventual, să te întrebi de ce inima ta, poate nu absentă, dar de gheață, se topește și devine din ce în ce mai caldă.

          Coboară din tren și îmbrățișează și strânge strâns și bucură-te. Și gândește-te că poate nu e un buchet de trandafiri, dar e roșu. Gândește-te că nu știe nimic, dar că știe totul la nivel intuitiv. Gândește-te că nu va fi nimic, dar că este tot ce îți trebuie ca în acele dimineți să rămâi un întreg. Și gândește-te imediat după ce te îndoiești, gândește-te că ești singuratic, că ai fost dintotdeauna unul, că îți bei cafeaua singur și că privești cerul mai mult decât privești ochi, dar că nu ești singur.

          Nu ești.