Defensiv.

            Îl auzi pe fundal și te găsești zâmbind. Nu contează că afară plouă, tună sau că în jurul tău sunt doar mine triste. Zâmbești tâmp și zâmbești a fericire. Ai mai auzit tu multe, dar nu l-ai auzit pe el, iar el... El e îndeajuns. Și nu ți-e frică. Nu ți-e frică să încerci, chiar dacă suni dezacordat, pentru că lângă el găsești partitura. Acea partitură pe care o păstrezi în buzunarul de la piept și o scoți când nu știi cum să mergi înainte.

            Nu ți-e teamă că te va lovi, când ai certitudinea că acele mâini știu să atingă și știu doar să gâdile. Să gâdile un corp, un corp care prinde viață sub mișcările lui.

            Nu ți-e teamă că te va răni sau dezamăgi, pentru că atunci când atinge ultima notă și se oprește, melodia rămâne aceeași și tristețea, tristețea mascată în nostalgie e dulce.

            Ți-e teamă însă că odată oprit, nu vei mai auzi niciodată altă melodie decât a lui. Și că vor trece ani și vei fredona inconștient aceeași notă. Nota lui de tristețe.

            Sfârșitul.