Grădina cu copacul care nu mai creștea

            O puteam vedea de la balcon. Nu stăteam în nu știu ce castel sau sub nu știu care curcubeu sau pe nu știu care nor. Era un balcon ca toate balcoanele pe care le are o casă nici foarte mare, nici foarte mică.

            Puteam vedea acea grădină zi de zi și observam cum crește. Oamenii au obiceiul de a interveni în mersul lucrurilor, de aceea când un trandafir se umplea cu furnici, veneau și pâsâiau cu un spray deasupra lui sau când păsările mâncau toate cireșele și îi rupeau crengile bietului cireș, veneau și puneau o plasă protectoare deasupra. Așa funcționează lucrurile și grădinile, dacă nu ai grijă de ele în cel mai rău caz mor, dar de obicei estetic deranjează.

            Ei bine acea grădină creștea și creștea și devenea din ce în ce mai folositoare familiei. Cultivau roșii, castraveți, cartofi, căpșune, cireșe, mere, dovlecei, mărar și aveau roșii, castraveți, cartofi, căpșune, cireșe, mere, dovlecei și mărar. Din nou, așa funcționează grădinile: muncești și primești.

            Tot ce se cultiva în acea grădină creștea sub un soare sub care nu toate creșteau și se înmulțeau, dar un soare sub care fiecare încerca să crească și să se înmulțească. La fel se întâmpla și cu copacul care a încetat să mai crească. Îl priveam zi de zi, îl priveam în întuneric, îi ascultam crengile, dar el se oprise din a mai crește. Stătea din ce în ce mai cocoșat și din ce în ce mai umil, era pregătit să fie luat și plantat în spatele grădinii. Era pregătit să fie tăiat, înlocuit și uitat. Și poate nu era pregătit, dar în interiorul inimii copacului, asta era ce își dorea. Asta era singura lui salvare, pe care eu, spectator al vieții lui, o negam complet. Poate dintr-un egoism pur, am ales să privesc acel copac și el pe mine în fiecare zi sau poate din milă, poate știam că nu îi mai e bine, dar speram că într-o zi îi va fi. Și că acea zi va fi o zi bună pentru amândoi.

            Alți copaci veneau și plecau, întotdeauna a fost așa: unii se uscau, alții nu rodeau. Familia a vrut să taie copacul, pentru a pune un alt copac poate cu mai mult succes, dar din nou, egoismul triumfă. Mi-am urmărit propriul bine și am adus copacul mai aproape de balconul de la care îl priveam . Totul era bine, nu mai exista competiție și comparație. Era un copac fericit și eu alături de el, dar el în continuare nu creștea și în continuare rămânea mic.

            Ce nu a înțeles familia și ce nu am înțeles eu la timp, a fost că nu iubeam copacul, ci mă iubeam pe mine împreună cu acel copac. Când iubești, privești în grădina celuilalt și mai apoi în grădina ta. Când iubești și ești iubit, ești responsabil nu doar pentru succesul tău, dar și pentru al celuilalt.

            Când iubești și ești iubit, dar doar unul crește, poate cel mai bine este să fracturezi rădăcina și să speri că în altă grădină, acel copac nu va fi doar iubit, ci în plus, va crește.

            Dar decizia luată din dragoste de tine, este o decizie luată pragmatic pentru celălalt. Pentru că de multe ori nu grădina e de vină, nici tu sau copacul, ci doar  momentul și locul, iar atunci trebuie să te întrebi: este acest balcon de unde îl privești, cel mai confortabil? Este noaptea cel mai bun moment pentru a asculta cum crengile i se rup?

            Dar poate balconul nu înseamnă nimic și dacă noaptea vântul nu bate, iar crengile îi sunt întregi, poate să alegi balconul însorit dimineața este cel mai bine pentru amândoi. Și poate atunci, copacul nu va fi doar iubit, ci, în plus, va crește mai maiestuos și mai înalt decât ar fi făcut-o vreodată!

            Iubirea nu e egoistă, dar  iubirea este bună și răbdătoare. Așa că pentru cine, cum și de ce luăm toate aceste decizii? Și când le luăm, le luăm cu iubire sau cu pragmatism? Și după ce o facem, este abandon sau lașitate? Dar dacă nu arde, nu te chinuie și  nu se rupe din tine, mai e dragoste?