Ghid inutil de ținut în buzunar. Despre ce iau cu mine când plec.

Nu-mi plac cutiile de carton, iar acum că stau să mă gândesc, am o aversiune și pentru cele din lemn sau cărămidă. Astfel am căutat cu cerbicie să ies din orice spațiu care mă limita cât de puțin, temându-mă ca nu cumva, cândva să rămân mică. În fine, ne găsim trăind în cutii, cu geamuri, într-adevăr, punându-le perdele, așezând canapele și luminându-le pe fiecare după gust. În unele cutii învățăm, creștem și ne formăm, în alte cutii ne supărăm, ne lovim, într-o cutie luăm cele mai bune decizii sau pe cele mai greșite și tot într-o cutie sfârșim. Universul nostru e legat de zeci de cutii deschise să fie explorate și o facem de mici, ca mecanism de supraviețuire.

Fiecare dintre noi am deschis capacul unei cutii și l-am închis pe al alteia, într-un ritm aleatoriu și subiectiv. Unii am ieșit dintr-una fericiți, iar alții melancolici, căci patru ani, șase, douăzeci nu vor încăpea în nicio altă cutie, ci doar în aceea. Astfel, suntem pregătiți să părăsim un loc, chiar și cu greu, posibil cu lacrimi și să căutăm un altul mai mare, mai performant, mai primitor, pe care să ni-l apropiem și apropriem.

Întrebarea care mi-a marcat dintotdeauna pregătirea schimbării cutiei a fost: ce iau cu mine când voi pleca? Am conceput liste întregi, de dimensiuni variabile, în care am integrat tot ce consideram la un moment dat indispensabil, poate chiar parte din mine. M-am întrebat constant cine sunt și ce-mi doresc și am cărat cu mine bagaje uneori prea grele. Bagajul și ușa sunt două dintre conceptele de care mă tem cel mai mult, căci uneori bagajul a fost prea greu ca să trec pragul ușii. Alteori bagajul mă-ntorcea din drum, mă trăgea, mă prindea, mă arunca și nu mă lăsa să trec o ușă. Sunt imatură, sunt indolentă, sunt aeriană, sunt nepregătită, iar ușa nu o deschizi, ci o treci. Bagajul mi-a fost analizat, întors din drum, pierdut pe drum și înapoiat prea târziu, când ușa era deja închisă. Dar inevitabil, am deschis ușa și am trecut ușa. Numai actul de a pune mâna pe clanță, de a învârti cheia în broască și de a aplica o forță, direct proporțională cu dorința mea de a păși pe acea ușă, mi-a golit bagajul, mi l-a deschis, inspectat și aruncat în vreun colț cu lucruri pierdute.

Deci care a fost momentul în care ai lăsat bagajul la intrare și nu l-ai mai ridicat niciodată? Care a fost momentul când ți-ai pierdut bagajul pe vreo banchetă învechită sau în holul vreunui hotel abandonat? Care a fost momentul în care ce ai dus a devenit dintr-o dată atât de ușor încât te-ai oprit să verifici dacă mai cari ceva? Și în fond, care a fost momentul în care bagajul nu ți-a mai fost necesar, căci cutia avea deja tot ce-i trebuia?

Fiecare dintre noi am pregătit temeinic ieșirea dintr-o cutie. De unde lupta de a ajunge până în ușa ei a fost acerbă, dimensiunea alegerii am descoperit-o abia atunci. Astfel, am privit în fața mea și am dat cu ochii de oameni, alți oameni, o echipă întreagă care făcea din viitoarea noastră cutie una, într-adevăr, mai bună, mai mare și mai sofisticată. În esență nicio cutie nu-și păstrează forma inițială, cum nici noi, de-a lungul anilor, nu urmăm același model. Ne oprim, ne întoarcem, ca mai apoi să ne răzgândim și să ne reconsiderăm. Prezența cutiilor prin care am trecut, chiar și numai efemer, rămâne pregnant vie, adânc întipărită în conștiința noastră; cutiile rămânând astfel dovezi ale diferitelor forme pe care sinele nostru le-a luat.

Înainte să deschizi capacul, înainte să pătrunzi în mirajul noii tale vieți și a noului tău sine, ce porți în buzunarul de la piept? O poză? O scrisoare? Ce te poate ține ancorat în toate formele pe care le-ai luat, fără a te limita sau delimita? Ce iei cu tine în noua ta cutie? Bagajul pe care l-ai pregătit atât de atent își schimbă și el, cu încăpățânare, forma. Și cu cât înaintezi, te găsești renunțând la diversele accesorii care aveau să-ți aglomereze cutia. Cu cât înaintezi, obiectele își pierd atât valoarea, cât și conturul și începi să cauți culoare, începi să cauți oameni.

Învățăm încă de mici să căutăm cutii și să le schimbăm, ca mecanism de supraviețuire. Căutăm prezențe calde și familiare, într-o oarecare măsură, care să ne amintească că nu suntem singuri. Învățăm să ne colorăm cutiile simțind și trăind momente în formele lor brute. Cât despre ce iau cu mine când plec, iau dovezi a tot ce am fost, cu toți cei cu care am fost. Nu-mi plac cutiile din cărămidă, căci de multe ori ascund un țel comun, un vis pe care îl transformăm în motivație. Nu-mi plac, dar le prețuiesc. Prețuiesc toate cutiile din cărămidă în care visul meu, al nostru a prins substanță, contur și a devenit... realitate.