Anestezic

În fața absurdului, a ororii, a micimii tot ce poți face este să respiri adânc, să-ți opreşti precipitațiile, ploile şi să te retragi temporar. Să te întinzi pe gazonul ars de soare sau să te înfunzi în spătarul scaunului de birou, să apeşi agresiv cu grafitul pe foaie sau să bei un espresso în plus, dar în fond, să te detaşezi.
Păşeşti fără să-ți numeri paşii, neatent, grăbit. Porți sub braț un ziar, vreun cancan sau vreo caricatură şi duci în mână o servietă grea. Părul, acoperindu-ți urechile, îți este aranjat, cămaşa băgată în pantalonii călcați cu dungă şi pantofii lăcuiți, dar în fond, o aură de mister şi o dulce pierzanie pe care o porți ca pe o haină scumpă.
Uneori priveşti în sus, la vreun nor sau la vreun astru şi uneori te arde, te aruncă, te împinge sau te respinge, dar alteori te încălzeşte, te ține strâns, te adăposteşte sau te ia simplu de mână. Şi opreşti în vreo cafenea, un nonstop sau oricare multinațională. Zâmbeşti în tot acest timp şi scoți din servietă certitudinile pe care toți le aşteaptă: certitudinea că e un scop, că e cu sens, că se sfâşie tragic, că se opreşte sau se termină brusc, dar în fond, că străfulgeră puternic, exact; indubitabil, inevitabil.
Problematica este cum îngheți, când o faci, unde şi în fond, de ce. Căci în spatele absurdului, a micimii, a ororii, a uşilor închise, a greşelilor găseşti tot ce meriți. Ceasul arată o secundă, secundă în care te ridici, coloană vertebrală, te scuturi şi când s-o prinzi, secunda-ți fuge.
Brusc, violent ceasul îți arată un minut, minutul în care cumperi un ziar, cronicile vreunor cafegii sau gazetă de noapte şi păşeşti atent, drept, înainte. Iar părul îl porți aranjat, la fel pantalonii, cămaşa şi pantofii lăcuiți.  Înspre ce păşeşti rareori ştii, dar poate fi vreo cafenea, o multinațională sau chiar o piață de vechituri.
Porți în servietă grele certitudini, certitudinile pe care toți le aşteaptă: că încetează, că se sfârşeşte, că arde şi străfulgeră, dar de data asta, doar de data asta: că meriți.