Ce urmează să spun este dovada unei
trăsături cu care nu mă mândresc: egoismul. Și totuși, o fac
dintr-un mecanism de apărare sau de conservare sau de supraviețuire.
Aș face-o diferit, poate aș spune-o mai târziu sau poate aș
scri-o sau poate i-aș da foc undeva și aș uita-o, mai ales în
măsura în care putea fi, de ce nu, evitat, căci poate nu mi-era
destinat și nu era nici inevitabil. Am calculat și mișcările
tectonice, și traiectoria, și direcția, dar în fond... sensul. Și
deși nu simt momentan că ar ajuta, căci se rupe din mine brutal,
la un moment dat, poate, voi accepta ce a fost și voi trece mai
departe. Respir precipitat și mă tem că nu pot fi coerentă, mă
tem că te privesc dorindu-mi să te văd mereu, dar luându-mi rămas
bun.
Într-o zi te voi privi din nou și-ți
voi zâmbi, iar atunci când va fi sincer, vei ști, pentru că... mă
cunoști. Mă înroșesc, mă împiedic, mă fâstâcesc și mă
pierd constant până să știu că m-am regăsit. Și-mi va fi atât
de greu să spun: a fost și atât de dor să spun: este. Totuși, mă
simt norocoasă. Am primit cadoul într-o cutie înaltă, cu un
ambalaj colorat și cu un interior... viu și am simțit ce mi-am
dorit atât de mult să simt. Și am trăit toate „înaltele” și
m-am bucurat și am scris despre ele, pentru că viața mea nu a mai
fost secvențială, a fost în întregime un film de care nu m-aș
mai sătura.
Însă până atunci... nu te voi
putea privi și nu voi putea să-ți vorbesc. Nu voi putea să îți
zâmbesc sau să te privesc cu aceeași ochi. Ai fost persoana mea de
contact și sper că ți-am fost și eu ție, și a fost minunat, iar
asta... orice ar fi „asta” nu este o despărțire, căci deși
poate nu vom mai putea vorbi ca înainte sau măcar interacționa,
unele lucruri nu se vor schimba niciodată, iar eu nu voi putea fi
departe de tine, cel puțin nu în perioada care urmează. Și
prietenia care a fost cu tot ce-a fost și tot ce-am construit, va
rămâne energie. Te rog să nu mă urăști și te rog să nu fii
supărat pe mine. Te rog să mă păstrezi cum am fost până acum și
să mă lași „acolo”. Poate îți voi fi din nou prietenă, dacă
vei accepta să-ți fiu prietenă și-ți promit că atunci va fi ca
la început, că nimic nu va fi schimbat; doar eu... un pic.
Însă până atunci, până acum...
sunt îndrăgostită de tine. Și se simte greu, uneori nepotrivit,
dar de cele mai multe ori magic. Și-ți spun asta pentru că toate
primele dăți sunt magice și simt că va rămâne între noi până
când nu va mai conta, iar atunci va fi doar o amintire ștearsă sau
prăfuită. Respir greu și nu sunt coerentă, dar ești peste tot.
Și așa vreau să se simtă și despre asta am scris și asta mi-am
imaginat că voi simți, iar dacă sunt o norocoasă cu adevărat...
a doua oară va fi mai intens și mai copleșitor, dar deocamdată...
prima dată a fost cum trebuia să fie: adevărat. Și-ți mulțumesc,
căci deși nu ai simțit aceeași formă de absolută fascinație,
ai hrănit în mine bucuria și m-ai ajutat să fiu mai aproape de
cine vreau să fiu.
Îmi pare atât de rău că m-am
salvat pe mine și că n-am putut să ne trag pe „noi” și că
nimic nu va mai fi la fel și că prietenia noastră care
dintotdeauna s-a simțit a fi un cadou, se va schimba. Îmi pare rău
că nu voi mai putea fi lângă tine când te bucuri sau când te
enervezi. Și-mi pare rău că se întâmplă acum și nu, de ce nu,
un minut, două, zeci sau sute mai devreme, dar îți vreau binele și
vreau să fii fericit. Sper să fii fericit! Fii tu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu