Era îmbracată bine şi în general, avea un simț al esteticului fin şi totodată uşor de lezat. O vedeam în fiecare dimineață pe partea cealaltă a drumului cum păşea deloc apăsat spre şcoală şi cum işi întindea picioarele lungi şi cum brațele i se legănau pe lângă corp. Şi deşi " vedeam" îmi descrie superficial rutina, nu aş putea exprima niciodată simplu sau succint fascinația pe care i-o purtam undeva la piept, ascunsă.
Studiam felul în care ridurile din colțurile gurii i se accentuau când râdea sau clipitul ei des când o vedea, şi puțin, soarele. Fata fără nume îmi trecea prin viață, iar eu îi eram invizibil, căci ea nu-mi urmărea privirea sau existența, iar eu i-aş fi bruiat drumul cu respirația mea.
De altfel, nici n-aş fi îndrăznit să intersectez o oarecare soartă ce-o purta în privire, ascunsă într-un albastru intens şi ducea plăpând pe palme, netremurat. Fata fără nume îmi trecea prin viață, iar eu mă întorceam mereu cu spatele, ferind-o ca de o pisică neagră; nesuperstițios.
Dar zilele mele, care se desfăşurau contemporan, dar paralel cu ale ei treceau fără precipitații, ca o apă limpede, lin curgătoare. Şi privitul devenise curând o uşoară rutină, o obişnuință, un duş călduț, un mic dejun bogat; o plăcere. Fata fără nume făcea parte din viața mea ca un post TV sau ca o
carte de buzunar.
Îmi puteam controla deciziile cu precizie, dar alegeam în schimb să exist fără mari oscilații, un fixist, un îngust. Iar ea, separat de mine, o continuă bucurie.
Fata fără nume n-a primit un nume nici când a apărut în ziar, nu i-a fost sub nici o formă menționat sau amintit. Căci ea a existat separat de orice forme concrete pe care le putea lua. Fata fără nume a dispărut într-o zi care ar fi necesitat o cel puțin a doua dimineață şi a luat cu ea, în jurul prânzului, dovada unui program organizat, căci programul meu a devenit din nou pixelat, iar ea putea fi oriunde.
Era îmbrăcată bine şi în general îmi umplea o fracțiune de minut. Fata fără nume a lăsat în urma ei un parfum fin şi o cărare uşor bătătorită, dar în general, pe mine cu o ezitare scurtă cât o fracțiune de secundă. Căci ea putea să fie, dar putea să deloc.
Studiam felul în care ridurile din colțurile gurii i se accentuau când râdea sau clipitul ei des când o vedea, şi puțin, soarele. Fata fără nume îmi trecea prin viață, iar eu îi eram invizibil, căci ea nu-mi urmărea privirea sau existența, iar eu i-aş fi bruiat drumul cu respirația mea.
Dar zilele mele, care se desfăşurau contemporan, dar paralel cu ale ei treceau fără precipitații, ca o apă limpede, lin curgătoare. Şi privitul devenise curând o uşoară rutină, o obişnuință, un duş călduț, un mic dejun bogat; o plăcere. Fata fără nume făcea parte din viața mea ca un post TV sau ca o
carte de buzunar.
Îmi puteam controla deciziile cu precizie, dar alegeam în schimb să exist fără mari oscilații, un fixist, un îngust. Iar ea, separat de mine, o continuă bucurie.
Fata fără nume n-a primit un nume nici când a apărut în ziar, nu i-a fost sub nici o formă menționat sau amintit. Căci ea a existat separat de orice forme concrete pe care le putea lua. Fata fără nume a dispărut într-o zi care ar fi necesitat o cel puțin a doua dimineață şi a luat cu ea, în jurul prânzului, dovada unui program organizat, căci programul meu a devenit din nou pixelat, iar ea putea fi oriunde.
Era îmbrăcată bine şi în general îmi umplea o fracțiune de minut. Fata fără nume a lăsat în urma ei un parfum fin şi o cărare uşor bătătorită, dar în general, pe mine cu o ezitare scurtă cât o fracțiune de secundă. Căci ea putea să fie, dar putea să deloc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu