Am închis lumina, am tras
perdelele, jaluzelele, am muțit telefonul, am pus luminozitatea ecranului pe minim și am sperat că voi
putea scrie cea mai sinceră confesiune literară într-un întuneric artificial,
căci acum sunt bine. Mă priveam răbdătoare, dându-mi timp să răspund celor mai
grave întrebări, dar în fond cât durează să răspunzi unui de ce? Nu aș
cuantifica temporal, ar putea fi ani, însă aș scoate, spațial, zeci de
kilometri . Zeci de kilometri înainte și după, hotărâți și ezitanți, pășiți și
alergați.
Oftez neliniștită, căci mă
urmărește o incertitudine, o întrebare al cărei subiect necunoscut mă
neliniștește: poate da, dar dacă nu? În fine, mi-am răspuns spontan, cu un
entuziasm învățat că da! Siguuur că da!
Și am coborât alergând o piramidă pe care acum parcă am căzut-o violent. În
vârful unei alte piramide și a altei dileme, mă văd gândind strategic căci poate fi nu, dar dacă da, aștept,
de frica unei alte posibile căderi. Sau românește: suflu și-n iaurt.
Mi-am promis de prea multe ori
obiectiv: să beau 2 litri de apă, să fac sport, să mă trezesc devreme, să
mănânc sănătos, să nu mă mai grăbesc, să las de la mine, să fiu răbdătoare, să
nu judec. Le-am spus de atât de multe ori încât, constatând că nu le-am
transformat în obicei, am obosit. Și dacă toate acestea au ținut locul unei
schimbări colosale?
De săptămâni întregi, tot mă
abțin din a trage o concluzie. Deși o am în minte clar.
Sunt pe peronul unei gări, iar în
dreapta mea la picioare am un bagaj al cărui dimensiune, aspect sau greutate
nu-l voi menționa; este absolut irelevant să descriu ce am în bagaj, dacă port
multe, dacă sunt grele, dacă atrag atenția strigând. Orice întrebare legată de
bagaj o consider dacă nu intruzivă, cel puțin nepotrivită. Însă răspund cu
plăcere la întrebarea: unde mergi? Te
voi privi și-ți voi răspunde că mă-ndrept
spre un loc pe care l-am visat azi-noapte, iar tu ori vei exclama entuziast
ori vei suspina: un loc pe care l-ai
visat! Ce fel de loc? Cu aceeași răbdare ca și până acum, voi șopti timid: un loc mai bun, un loc mai blând, un loc...
familiar. Și din nou, vei reacționa absolut neașteptat: te îndepărtezi de
mine și lași loc de un strigăt ești
nebună!
Nu-mi place să recunosc, căci
sunt mereu nerăbdătoare, însă așteptarea face trenul să pară mai călduros, fără
a-l presa să se încălzească de la sine. Într-un fel, cred că așteptarea e cea
care te crește. Peronul gării îți lasă spațiul, dar mai ales timp pentru
introspecție. Trivial, în schimb, ar fi să întrebi: merită? Când de fapt,
meriți? În câte trenuri ai uitat să urci și în câte ai urcat greșit doar anul
acesta?! Gândești prea mult. Ultima oară ai coborât 13 stații mai devreme și de
atunci tot aștepți!
Meriți? Acum respiri liniștit,
neprecipitat, coerent. Se apropie, e în preajma ta fără să fie gălăgios, uneori
chiar te-ntrebi dacă mai vine. Uneori te face să eziți: nu-ți mai ridici
bagajul, rămâi nemișcat așteptând să treacă. Alteori te copleșește, îl vezi din
depărtare cum șinele-i tremură calculat.
Apropierea este însă inevitabilă.
Te prefaci că ai ajuns întâmplător, că e o simplă coincidență că ai de
călătorit 13 stații. Te prefaci că bagajul ți-e greu, când tu călătorești
light. Te prefaci că ai uitat de trenul precedent, ca și cum ai fi sărit din el
în timpul mersului, când de fapt a oprit în stație voluntar, iar tu ți-ai
ridicat bagajul și ai pășit pe peron. Te prefaci că așteptarea este grea,
împovărătoare, când de seri întregi te uiți în jur, zâmbindu-le celor ce
așteaptă alături de tine sau celor a căror așteptare s-a sfârșit. Te prefaci că
ai uitat de ritmul tău, de pasul tău, de siguranța pe care poate nu o cunoști,
dar pe care o vei recunoaște.
Și când oprește în fața ta, iar
ușile i se deschid larg, uiți de bagaj. Uiți că a existat vreunul la un moment
dat și dintr-o dată plutești: nu te mai trage înapoi sau nu te mai ține pe loc,
nu te cocoșează, nu te influențează. Și când oprește în fața ta, nu se creează
buluc, nu te-mpinge nimeni, nu te simți presat și n-ai nevoie de bilet, căci
toți cei care așteaptă pe peron, admit că este al tău. În trenul acesta doar tu
mai ai loc. Și pășești, într-adevăr, singuratic în el. Oftezi nedumerit de ce e atât de aglomerat? De ce sunt atâtea
vagoane? Și pasul tău devine din nou lent, te resemnezi iar am greșit trenul. Însă în același
moment, se cutremură sub tine, îndemnându-te să avansezi, împingându-te mai
adânc. Îți accepți neîncrezător o ultimă promisiune: va fi diferit. Însă de abia
când începi să călătorești, simți că se-ncălzește, că se eliberează în drumul
tău și că-l dovedești. Atunci te liniștești definitiv și-ți spui: e destinația!
Înainte de a fi destinație, îți
va fi așteptare. Dar dacă întrebarea se schimbă? Căci în fond, de ce ai
aștepta? De ce ai încerca să prevezi un sens, să construiești un traseu, să-l
limitezi într-o direcție? De ce nu te-ai elibera simplu de bagajul de la
picioare care așteaptă să fie cărat? Mai semnificativă decât destinația, care e
doar probabilă, este neașteptarea, neanticiparea faptului. Doar ea ar putea să
te scape de bagaj și în fața ușilor deschise să te surprindă! Neașteptă-te!
Comentarii
Trimiteți un comentariu