Cuvintele

            Cuvintele și cu mine suntem certate. A trecut mai bine de o lună de când le-am spus să își bage mințile în cap, să se adune de pe oriunde or fi plecate și să își accepte condiția de subordonate.

            Atunci când vin în completarea ta, te-ncrezi total în ele. Le lași să se exprime pe sine, să se aventureze în neant, să te cucerească. Le aduci lângă tine la masă, le porți în gândurile tale și le dai viață. Dintr-o dată au putere decizională și-ți domină conștiința; le-ntrebi cum să procedezi și te-ascunzi în spatele lor.

            Sunt certată cu cuvintele mele pentru că a trecut mai bine de o lună de când n-au mai reușit să-mi fie. Mă supără în special atunci când nu se regăsesc pe sine și-mi tac. Sunt momente în cadrul unei conversații când îngheață pe vârful limbii și nu mai zic nimic, fără să-nțeleagă că mă pun în situații dificile. Alteori, se aprind înflăcărate. Mi se-agită și nu mai înțeleg nimic.

            Însă ce mă îngrojorează este că se retrag încetul cu încetul în propriul lor sens, în propriul lor mesaj, într-o cameră întunecată pe care n-am pășit-o niciodată, iar că treptat îmi vor deveni străine. Mă îngrijorează să știu că de fapt, nu știu încotro o vor apuca și nici ce vor lua cu ele.

            Așa că nu mai am timp să spun tot ce am să-ți spun și din câte am observat, n-ai înțeles nimic. Le-am auzit spunându-ți fără orice inflexiune cum doar tu le-nțelegi, dar când te-am privit în ochi am simțit trădarea lor și tu, posibil la îndemnul lor, te-ai îndepărtat. Rămasă fără cuvinte care să-mi fie prietene, te-am lăsat; am tăcut.

            Au început să răspundă asincron bătăilor inimii mele, determinându-mă să mă întorc complet împotriva lor. Le-am răstălmăcit ordinea, le-am pus piedici și nu le-am luat în serios. Deși îmi răsunau în urechi și mi se zbăteau violent pe vârful limbii, le-am izgonit, le-am prigonit și… am tăcut. Când s-au dezis de fluxul meu sanguin, au fost primele de care m-am îndoit, iar când mi-au stat nemișcate și au fost irefutabile, m-am temut că sunt în dezacord cu mine.

            Cuvintele și cu mine suntem certate; ele nu-mi mai sunt, iar eu nu le voi mai fi. În schimb, în surzenia mea și în amuțeala lor am înțeles ce au vrut mereu să-mi zică: privește!