Cuvinte ticluite

               Procesul literar prin care trec este mai complex decât „mă așez și scriu” și totuși, nu mai complicat decât „mă așez și textul se scrie singur sub degetele mele la tastatură”. Privește-mă și asigură-te că nu pierzi din vedere ce se întâmplă cu adevărat, căci doar în aparență scriu, adevărul este că te privesc înapoi și te descriu. Oglinda nu prezintă interes până nu te reflectă, iar atunci când tu o privești aspru și ea-ți aruncă cu aceeași asprime iscoadele, te încălzești.

Îți recunosc că rareori am scris depunând un efort conștient, căci nu mi-am impus niciodată să mă iscălesc pe foi doar de dragul unei estetici, și totuși textul acesta n-a vrut mult timp să se scrie de la sine. Când îl ai pe vârful limbii și-ți zăbovește, îl porți în tine și încerci fără succes să-l tușești, iar când îți gâdilă buricele degetelor și-ți întârzie, îl lovești de tastatură și încerci să-l scrii. Ideea este că mesajul nu-l protejezi în niciun fel, uitând cât de ușor de neînțeles este atunci când e forțat.

Așa că în ultima vreme ne-am chinuit reciproc, mesajul meu și cu mine. N-am avut parte de liniște: am dormit repezit și am devenit irascibilă, iar el se spunea oricui, neatent și neimplicat. O vreme am început foi albe pe care le-am lăsat neterminate, uitând de el, de mesaj. Și totuși, fiind acolo, s-a șoptit pe sine în mine și când s-a lăsat frigul, m-a încălzit.

E decembrie și e cald, adânc în mine. Iar procesul artistic ce avea până acum să mi se pară unul lipsit de efort și în continuarea existenței mele, s-a îndepărtat de sufletul meu și a ajuns să mă oglindească. Te privesc cu certitudinea că în tine este ceea ce caut, dar că singurul lucru care îmi lipsește este din nou, mesajul.

Te apropii de sufletul meu și te întinzi pe vârful degetelor de la picioare fără să te temi că dezechilibrându-te vei cădea. Te apropii și dacă asculți atent vei observa că nu mai respir, însă în graba ta, uiți de obrazul meu lipit de al tău. Ești atât de aproape de hartă, încât vezi punctul, dar rătăcești contextul general. Ca să fii cu adevărat aproape, trebuie să te îndepărtezi suficient cât să-ți fiu întreagă, dar nu cât să devin mică.

Mesajul și cu mine ne-am chinuit unul pe celălalt și ne-am strigat săptămâni întregi reciproc: ești? Sunt? Sunt zile în care dezamăgirea mă făcea să simt cutia toracică și inima-mi tahicardică ca două entități separate: se întâmpla să stai cu inima în dinți, iar alteori s-o dai întinsă pe tavă. Însă atunci când ele redeveneau dependente una de cealaltă și simțeam în mine ceva cu adevărat splendid și de neînchipuit, se ascundeau în mine și se fereau.

Dar tu nu-mi ești bătaie, tu îmi ești Saturn, din piatră și din gheață, iar uneori atât de departe că întinzându-mă chiar și pe vârfurile de la picioare spre tine, nu apuc să te încălzesc. Totuși, ești incomensurabil și reușești să dovedești spații largi și ele, incomensurabile în mine. Ești mai aproape decât crezi, atât de aproape că mă poți auzi cum respir nesigur, atât de aproape că citești aceste rânduri.