Îți începi diminețile înainte să-ți deschizi ochii, căci
pleoapele îți tremură o vreme. Trăiești în lumea ta interioară și-mi pari
duplicitară; calmă, îngăduitoare. Însă odată ce îți văd irișii, e prea târziu
să te amân.
Stau la biroul meu și îmi dreg vocea, iar tu rămâi
neîntreruptă în pofida încercărilor mele de a mă face observat. Ba chiar reușesc
să-mi îndrept spatele, să-mi întind mâinile, să-mi ciulesc urechile. Mă ridic
să te încurc, să-ți stau în drum spre baie sau lângă ibricul cu cafea de pe
aragaz. Tu pășești grațioasă fără să mă intersectezi, ca și cum n-ai putea să
mă vezi, ca și cum n-ai vrea să mă personalizezi.
Te dezbraci în ușa de la duș și observ că pe piele ți-au
mai rămas semne din timpul somnului. Îmi arunc un gând pătimaș pe fiecare
dintre cutele tale de pe coapse, iar când îmi revin din meditație ieși val
vârtej din baie. Ai întârziat,
constat privind ceasul. Și ies din reverie abia când trântești ușa în spatele tău.
Ți-ai uitat cafeaua, spun într-o
doară.
Comentarii
Trimiteți un comentariu